conditii extreme Archives

Cateva avantaje ale pregatirii formale

Daca in articolul precedent vorbeam despre importanta gandirii critice si a filtrului personal asupra informatiilor primite, m-am gandit ca nu ar fi rau sa ajungem si la baze. Oamenii sunt diferiti, unii prind din zbor cum se fac anumite lucruri, unii au acel ceva pentru activitatea respectiva, dar altii, majoritatea, au nevoie de explicatii, de initiere si de perfectionare a deprinderilor. Lucrurile stau la fel si in alpinism. Am avut ocazia sa vad cum Adriana Bolboasa, care nu mai luase contact cu cataratul, aflata din intamplare la un open de escalada, a imprumutat niste espadrile si un ham si a parcurs cap de coarda mai multe trasee de dificultate medie. Mi s-a parut admirabil si extraordinar. Asta inseamna talent si potential, pe care ulterior, cei care si-l descopera, aleg daca si-l valorifica sau nu. Sper ca Adriana sa se mai catere si in viitor.
Dar a fost singura data cand am vazut asa ceva. De cele mai multe ori, am vazut calea normala de evolutie, adica cea bazata pe munca multa. Cea mai mare satisfactie din activitatea mea de instructor de alpinism a fost cand, dupa mai multe module de initiere si perfectionare, Mihai Cuibus si Mircea Elenin, care, anterior, nu avusesera niciun fel de experienta de iarna pe munte, au reusit sa isi implineasca un vis, sa urce la cei peste 4800 de metri ai varfului Mt. Blanc.
Daca ai ajuns la concluzia ca timpul este un capital irecuperabil, s-ar putea sa vezi cateva avantaje in a urma cursuri de initiere in alpinism sau in a angaja un ghid. Evident, vorbim de cazuri ideale in care toata lumea este responsabila de ceea ce face in procesul respectiv.
In primul rand, nu mai trebuie sa inventezi roata. Informatia este disponibila si sistematizata. Vei incepe sa iti construiesti experienta de la baza si nu vei avea caramizi suspendate in aer. Vei avea mai mult curaj sa incerci anumite lucruri sub indrumarea cuiva care stie ce face. Vei putea sa intrebi pe cineva care are raspunsurile la lucrurile care nu iti sunt clare dintr-un manual sau film de prezentare a unor tehnici sau a unor echipamente. Iti vei putea consolida experienta personala si increderea in sine cu un factor de siguranta crescut.
In alta ordine de idei, daca scopul tau este sa urci un munte, un ghid cu experienta stie drumul sau stie sa il gaseasca. Stie ce pericole pot aparea si ce se poate face pentru a scadea sansa unor accidentari. Este cineva acolo pentru a asigura o experienta in care sa primeze siguranta, in conditiile in care tu poate traiesti aventura vietii tale. Cineva se ocupa de detalii organizatorice cu care tu nu vrei sa iti bati capul.
Am fost in situatia de a raspunde la o intrebare pertinenta, de altfel : de ce un incepator ar fi bine sa apeleze la indrumarea unor profesionisti, in conditiile in care primii mei pasi pe munte nu au fost deloc asa de formali ? Cum nu aveam timp sa povestesc tot ce am relatat mai sus, nu m-am putut gandi decat ca primul, ultimul si poate cel mai important argument il consider o economie fantastica de timp si energie pentru a ajunge in acelasi punct, fie ca este el geografic sau al dezvoltarii personale.

Siguranta, viteza si greutatea

Chiar daca e bine sa ai grija unde pui fiecare pas si e adevarat ca graba strica treaba, unii parcurg niste rute in zile ,altii in ore si altii ‘’zboara ‘’ prin aceleasi locuri in niste timpi incredibili de ordinul zecilor de minute. Explicatiile sunt multe, printre ele fiind o dotare genetica deosebita, antrenamentul superior si nu in ultimul rand greutatea rucsacului. Avand in vedere ca primele doua sunt mai greu de controlat, respectiv de obtinut, despre al treilea aspect se pot face mai multe lucruri.
Cata vreme ne raportam la o logica simpla si anume ca cu cat stai mai putin timp expus pericolelor esti mai in siguranta, greutatea pe care o cari in spate poate face diferenta sau poate contribui la acea diferenta de siguranta. Chiar daca unii duc la extrem reducerea greutatii rucsacului in competitii sau in realizarea unor recorduri ‘’extreme’’, unele aspecte in acest sens pot ajuta pe oricine.
Multe lucruri se pot face pentru a reduce greutatea echipamentului creat, primul dintre ele fiind unul destul de consumerist – cumpararea unor echipamente cat mai usoare si upgradarea permanenta in sensul acesta, exista chiar un fel de fanatici in domeniu, dar intentia mea este de a vorbi despe un mod de a vedea lucurile.
Imi amintesc cum acum ceva vreme erau in voga rucsacii facuti integral dintr-un material foarte rezistent la abraziune, ‘’cordura’’, in pofida faptului ca erau foarte grei. In timp majoritatea oamenilor au constatat ca din orice material ar fi rucsacul, nu il tarasti nicaieri asa de tare incat sa merite sa cari in spate aproape un kilogram in plus la fiecare tura pentru a fi sigur ca te tine o viata. Aproape orice rucsac rezista la un pic de frecare cu stanca si daca chiar planifici sa il tragi pe langa un perete sute de metri, merita sa iti iei unul dedicat pentru asa ceva, un sac de perete, si atunci se schimba discutia. Deci, de ce sa nu folosesti un rucsac din materiale mai usoare ?
Sacul de dormit poate fi si el completat cu hainele pe care le cari oricum dupa tine. Nu are sens sa cari un sac de dormit forte calduros, dar si greu, doar ca sa dormi in tricou, cata vreme ai la tine oricum niste haine groase pe care le poti purta noaptea si astfel vei obtine acelasi confort termic utilizand un sac de dormit cu jumatate de kilogram mai usor.
Nimic nu se compara cu un ceai cald iarna si sunt multi fani ai termosului. Cu toate astea, un termos are cu cel putin jumatate de kilogram in plus fata de un bidon de plastic, poti inmulti un pic cantitatea de lichid din el adaugand zapada, dar o data ce s-a terminat ceaiul, ai la tine un fier de aproape un kilogram pe care doar il cari in spate. La aceeasi greutate, poti cara un arzator, o oala usoara si o butelie mica de gaz din care poti obtine mult mai mult lichid cald in timpul zilei. Bidonul de plastic poate fi tinut in rucsac invelit cu pufoaica si timpul cat lichidul va sta cald creste pana aproape de perioada in care ar trebui sa consumi respectiva cantitate de lichid.
Exemplele pot continua, dar ideea este aceeasi. Uneori pare greu de acceptat, dar s-a dovedit ‘’the hard way : light is right and speed is safety!’’

Suntem mai multi, suntem mai in siguranta?

Pe vremuri ti se spunea foarte clar sa nu mergi singur pe munte, pentru ca in caz ca se intampla vreun accident, cineva sa poata avea grija de accidentat, cineva sa dea alarma si asa mai departe. Foarte adevarat. Cumva insa, multa lume a ramas cu ideea ca esti cu atat mai in siguranta cu cat mai multa lume este pe munte. Ei bine, nu este asa, chiar dimpotriva. O stiam, auzisem povesti despre situatii similare, dar acum tocmai am trait-o.
Impartasind experienta impreuna cu prieteni mai vechi si mai noi, cu mai multa sau mai putina rutina pe munte, am participat la o ascensiune pe varful Grosglockner, care la cei aproape 3800 de metri este cel mai inalt munte din Austria. Apelativul de „cel mai inalt din…” se pare ca atrage si aici un numar mai mare de oameni fata de cat poate suporta muntele. Evident, nu ai cum sa te superi ca altii vor sa impartasasca aceleasi lucruri care iti plac si tie. Si tu esti unul dintre cei care vor sa urce aici si acum. Chiar si traseul mai dificil din apropiere, pe care il urcasem cu cativa ani inainte in conditii de iarna si in care nu vedeam alta fiinta vie in afara de partenerul meu, oferea acum imaginea unor mici ambuteiaje.
Chiar daca portiunea finala era ingusta, densitatea populatiei era mare. Pe sectiuni abrupte si creste pe care abia avea loc un om, se inghesuiau cei care mergeau la deal si cei care mergeau la vale. Plus cei care urcasera ruta vecina mai grea si coborau pe ruta clasica. Coada efectiv. Senzatia de siguranta asociata cu multimea disparuse si era evident pentru oricine, indiferent cata experienta pe munte avea.
In final, cu ceva dat din coate, o parte dintre noi au ajuns pe varf si o parte au coborat de pe varful secundar. Poate o decizie mai inteleapta, avand in vedere ca spre pranz zapada incepuse sa fie moale si alunecarile erau frecvente. Siguranta trebuie sa fie inainte de toate, chiar cu pretul regretului de a nu urca pe varf.
Cum nu consider o optiune sigura sa urc sau sa cobor tarziu in zi, in mod deliberat, pe o zapada care este departe de a fi stabila si intr-un moment al zilei cand furtunile de dupa-amiaza pot lovi crestele muntilor, doar pentru a evita aglomeratia, se pare ca lectia invatata a fost ca ascensiunea muntilor populari trebuie facuta ori mai devreme decat devreme in zi, ceea ce inseamna de fapt in noapte, ori in alt sezon mai exigent.

Meteo

In ultimii zece ani prognozele meteo au devenit esentiale pentru ascensiunile montane. Fie ca vorbim de un weekend in Bucegi sau de atingerea unui varf mare din Himalaya. Ne stabilim obiectivele si le modificam in ultimul moment in functie de cum se schimba prognozele meteorologice. Facem planuri grandioase in ferestre marginale de vreme buna si se intampla des sa reusim sa le ducem la capat. Echipamentul se adapteaza si el la vreme, nu mai caram tot ce am cara atunci cand am pleca in necunoscut, hainele de ploaie pot ramane in masina, pufoaica la fel, daca asa zice la meteo. Suntem intr-o epoca in care „light is right” si prognoza este vitala pentru a trai acest concept. Urcam pe vreme proasta pentru a prinde vremea buna in ziua de varf. Si sunt unul dintre cei mai recunoscatori pentru aceasta situatie. A devenit una cotidiana si nici nu mai concepem altfel. Dar nu a fost mereu asa.
In 2013, eram pe punctul de a renunta la a parcurge ultimii 700 metri care duceau pe varful Nanga Parbat pentru ca ma simteam foarte slabit. In extremis, am despachetat bagajul pe care il facusem ca sa plec la vale si am plecat la deal la o ora prea tarzie dupa orice standarde pentru un munte asa de mare. Am ajuns pe varf la apus si am coborat pe intuneric. O abordare extrema. Farama de control pe care o aveam era faptul ca pana atunci prognoza primita s-a confirmat 95% si acum indica inca doua zile de vreme buna. Luna plina avea si ea rolul ei. Fara prognoza m-as fi gandit de mai multe ori inainte sa continui spre varf in ciuda orelor care treceau mai repede ca niciodata.
In 2007 am facut prima repetare a celui mai lung traseu de perete din Romania, „Just another fucking day”, in ultima zi de vreme buna dintr-un interval destul de lung. Noaptea de dupa era prognozata ploaie. Fix la doua noaptea a inceput.
Am invatat ca merita sa te urci in masina si sa conduci mii de kilometri sau sa iti cumperi un bilet de avion scump pentru a doua zi cand stii ca vremea e buna, decat sa iti planifici dinainte cu o eficienta mare legata de costuri, dar cu o loterie si mai mare legata de sansele de a reusi datorita vremii. Am invatat si cum e sa stai acasa pentru ca prognoza e proasta si sa aud povesti despre vremea perfecta de la munte. Sau sa fac rapeluri in furtuna cand vremea buna prognozata s-a amanat fara sa „anunte”. In final am invatat ca nu putem avea controlul total. Putem sa ne folosim de instrumente moderne pentru a ne maximize sansele de reusita, dar nimic nu compenseaza cunoasterea si experienta personala.
Rapeste din farmecul aventurii prognoza? Garantat. Era o vreme cand stabileai sa te vezi cu partenerul de ascensiune la o cabana sau intr-o gara si asa se intampla. Fara meteo, GSM, satelit, internet, schimbari de ultim moment. Iti foloseai „nasul” pentru a determina cum va fi ziua care tocmai incepea si te adaptai. Uneori reuseai sa faci ce doreai, alteori ramanea doar experienta, de multe ori epica. Creste prognoza sansele de a obtine satisfactii mai mari pe munte? Si aici raspunsul este acelasi – garantat.
Important este sa nu uitam ca orice prognoza mai lunga de 36 de ore este bazata pe statistica si ca nimeni nu ne opreste sa invatam sa interpretam semnele vizibile ale vremii, asa cum faceam inainte de boomul informational.