Etichetă: alpinism

Am fost intrebat de multe ori ce simt cand ajung pe varful muntelui. E greu de spus, uneori unele sentimente sunt mai preganante ca altele – bucurie, usurare, oboseala, dezamagire ca s-a terminat ascensiunea, ingrijorare pentru coborare, toate acestea si altele de care nu imi dau seama pe moment, sunt un adevarat cocktail. Cert este ca e un punct de referinta – am realizat ce mi-am propus, tot efortul si toate sacrificiile au meritat.

Exista aici pe varf un pericol subtil, in afara de cele concrete ale coborarii. Pericolul plafonarii, tendinta de a considera sfarsitul traseului similar cu sfarsitul activitatii care ti-a adus atatea satisfactii. E posibil sa simti ca mai sus sau mai greu nu se poate sau nu mai merita sa iti bati capul, ca este o realizare asa de importanta, incat nu mai merita sa cauti alte obiective. Sau sa nu reusesti sa gasesti alte obiective, coplesit fiind de magnitudinea realizarii pe care tocmai ti-ai facut-o cadou.

Succesul trebuie sarbatorit, pentru ca merita. Dar daca ai reusit sa urci pe varful muntelui, merita sa te uiti in jur. Daca la poalele muntelui tot ce se vedea in fata era muntele pe care urcai, pe masura ce urci poti sa vezi tot mai departe si de pe varf se vad multi alti munti. Imaginea lor este un capital important. Este imaginea viitorului. Ai dat mai mult decat credeai ca esti in stare si ai reusit. Merita ca experienta si abilitatile castigate sa le investesti pentru a urca in continuare, pentru a gasi noi provocari, pentru a valorifica potentialul celui care ai devenit urcand muntele.

Toate astea nu se pot insa realiza imediat. Trebuie timp dupa ce te-ai extenuat pe varfurile muntilor pentru a putea sa fii in stare fizic, mental si emotional sa urci din nou, cu acelasi entuziasm, mai departe. Daca fizic si mental refacerea se realizeaza mai repede, oboseala emotionala e mai greu de inlaturat. Daca iti dai timp sa te bucuri de reusita si sa te refaci complet din toate punctele de vedere, nu ti se va mai parea ca viata este o ascensiune obositoare care nu se mai termina niciodata.

Odata refacut, poti sa te uiti cu alti ochi, cu ochii omului care a urcat muntele sau peretele care tocmai a reprezentat visul implinit. Cu noua viziune iti poti valorifica si noua experienta pentru a continua ascensiunea adevarata, aceea care este in interiorul tau, aceea care te face sa vezi mai bine cine esti si unde poti ajunge cu adevarat.

Intr-o expeditie oboseala apare, la fel si vremea proasta, accidentele nici ele nu ocolesc pe nimeni, noi trebuie sa le ocolim in permanenta si nu e greu sa pierzi din vedere obiectivul pentru care ai venit acolo – sa urci un varf, un perete, sa ajungi la un pol, sa traversezi un desert…

Nu e greu sa incepi sa te orientezi si sa iei decizii orientate spre tabara de baza si nu spre varf. O retragere fireasca in conditii de vreme proasta poate sa devina o rutina si pe vreme buna. Varful incepe sa dispara din peisaj si obiectivele se schimba fara sa ne dam seama.

In schimb, daca ramanem orientati spre obiectivul initial, calculele, deciziile si actiunile, vor urma aceeasi orientare. Asta nu inseamna sa induri intr-un cort ancorat precar o furtuna, sa consumi proviziile carate cu greu acolo si cand vine vremea buna sa constati ca esti prea obosit sa urci mai departe. Inseamna sa faci planul de la varf in jos, nu de la baza in sus. Daca stii ca trebuie sa ajungi pe varf si stii ce etape presupune asta, incepi sa te gandesti cum sa te plasezi in pozitia de a ajunge in postura de a aborda acele etape. Probabil asta inseamna alte etape, si tot asa, pana la locul si momentul in care te gasesti la un anumit moment. Flexibilitatea este cheia. Conditiile de pe munte se schimba si toate etapele este posibil sa trebuiasca regandite.

Alternativa cealalta este sa facem frumos un plan pe hartie, sa fixam datele cand vom fi in anumite locuri, eventual si ziua varfului. Acum ceva vreme am vazut un asa plan insotit si de o diagrama care avea un semn de intrebare in dreptul zilei varfului, riguros stabilita dinainte. Nu a fost sa fie. Uneori sa te retragi acum inseamna sa iti pastrezi resursele pentru mai tarziu, atunci cand le poti valorifica, chiar daca nu este conform planului. Dar pentru asta elementul principal al ecuatiei trebuie sa fie rezultatul scontat. Calculele trebuie facute avand in prim plan varful.

In vara lui 2013, in timp ce fixam corzi pe Nanga Parbat, pe o portiune de abrupt de 1000 de metri, toata echipa era mai sus sau mai jos pe munte: eu si Zsolt Torok eram in fata si fixam corzile, Bruno Adamcsek, Aurel Salasan si Marius Gane veneau in urma noastra transportand alte corzi care urmau sa fie fixate, in asa fel incat sa nu existe timpi morti. La un moment dat, auzim in statia radio ca Marius s-a accidentat cu briceagul cand desfacea un colac de coarda si coboara la tabara de baza. Nu am stiut ce se intampla, dar stiam ca experienta si instinctul lui Marius ii dicteaza cel mai bun lucru de facut. Cand, cateva zile mai tarziu, ne-am intalnit la tabara de baza, am vazut ca Marius avea o taietura adanca pe antebrat, care incepuse sa se refaca, dar care sus, la altitudine mare si concentratie redusa de oxigen, nu s-ar fi vindecat. In ziua cand am urcat pe varf, Marius a fost cel care a facut urme in zapada tot drumul de la ultima tabara pana pe Nanga Parbat, unde la cei 8126 metri, am savurat, rand pe rand si fiecare cat am putut, rodul unei munci istovitoare.
Sa dai inapoi cand trebuie poate fi cheia succesului, daca deciziile sunt centrate permanent pe atingerea varfului.