Sa nu uiti de ce ai plecat de acasa!

Intr-o expeditie oboseala apare, la fel si vremea proasta, accidentele nici ele nu ocolesc pe nimeni, noi trebuie sa le ocolim in permanenta si nu e greu sa pierzi din vedere obiectivul pentru care ai venit acolo – sa urci un varf, un perete, sa ajungi la un pol, sa traversezi un desert…

Nu e greu sa incepi sa te orientezi si sa iei decizii orientate spre tabara de baza si nu spre varf. O retragere fireasca in conditii de vreme proasta poate sa devina o rutina si pe vreme buna. Varful incepe sa dispara din peisaj si obiectivele se schimba fara sa ne dam seama.

In schimb, daca ramanem orientati spre obiectivul initial, calculele, deciziile si actiunile, vor urma aceeasi orientare. Asta nu inseamna sa induri intr-un cort ancorat precar o furtuna, sa consumi proviziile carate cu greu acolo si cand vine vremea buna sa constati ca esti prea obosit sa urci mai departe. Inseamna sa faci planul de la varf in jos, nu de la baza in sus. Daca stii ca trebuie sa ajungi pe varf si stii ce etape presupune asta, incepi sa te gandesti cum sa te plasezi in pozitia de a ajunge in postura de a aborda acele etape. Probabil asta inseamna alte etape, si tot asa, pana la locul si momentul in care te gasesti la un anumit moment. Flexibilitatea este cheia. Conditiile de pe munte se schimba si toate etapele este posibil sa trebuiasca regandite.

Alternativa cealalta este sa facem frumos un plan pe hartie, sa fixam datele cand vom fi in anumite locuri, eventual si ziua varfului. Acum ceva vreme am vazut un asa plan insotit si de o diagrama care avea un semn de intrebare in dreptul zilei varfului, riguros stabilita dinainte. Nu a fost sa fie. Uneori sa te retragi acum inseamna sa iti pastrezi resursele pentru mai tarziu, atunci cand le poti valorifica, chiar daca nu este conform planului. Dar pentru asta elementul principal al ecuatiei trebuie sa fie rezultatul scontat. Calculele trebuie facute avand in prim plan varful.

In vara lui 2013, in timp ce fixam corzi pe Nanga Parbat, pe o portiune de abrupt de 1000 de metri, toata echipa era mai sus sau mai jos pe munte: eu si Zsolt Torok eram in fata si fixam corzile, Bruno Adamcsek, Aurel Salasan si Marius Gane veneau in urma noastra transportand alte corzi care urmau sa fie fixate, in asa fel incat sa nu existe timpi morti. La un moment dat, auzim in statia radio ca Marius s-a accidentat cu briceagul cand desfacea un colac de coarda si coboara la tabara de baza. Nu am stiut ce se intampla, dar stiam ca experienta si instinctul lui Marius ii dicteaza cel mai bun lucru de facut. Cand, cateva zile mai tarziu, ne-am intalnit la tabara de baza, am vazut ca Marius avea o taietura adanca pe antebrat, care incepuse sa se refaca, dar care sus, la altitudine mare si concentratie redusa de oxigen, nu s-ar fi vindecat. In ziua cand am urcat pe varf, Marius a fost cel care a facut urme in zapada tot drumul de la ultima tabara pana pe Nanga Parbat, unde la cei 8126 metri, am savurat, rand pe rand si fiecare cat am putut, rodul unei munci istovitoare.
Sa dai inapoi cand trebuie poate fi cheia succesului, daca deciziile sunt centrate permanent pe atingerea varfului.

Transformarea finala

Daca esti in pozitia sa urci muntele pana la capat, o sa vina si ziua cand pleci spre varf. De obicei esti obosit de toate celelalte zile de pana atunci, resursele ti s-au imputinat, nu mai ai prea mult timp pana cand trebuie sa impachetezi si sa pleci acasa, vremea iti poate face mereu surprize si nu mai continui peisajul apocaliptic. Dupa ce vei capata ceva experienta vei sti toate astea, dar nu inseamna ca iti va fi mai usor sa scurgi ultimele picaturi de vointa si de energie ca sa pui piciorul pe varful muntelui si sa te dai jos intr-o bucata. Doar ca iti vei putea seta moralul. Vei sti ca va trebui sa te astepti la o situatie mai grea decat te astepti.

Munca de pana atunci probabil te-a impins la limita. Acum e momentul sa transformi limita si sa te transformi pe tine. Limita este punctul final a ceea ce esti. Mai departe vine ceea ce poti deveni. De multe ori apar intrebarile si teama ca nu vei gasi raspunsurile cu care sa termini jocul. Dar asta e farmecul ascensiunii. Fiecare pas pe care reusesti sa il faci mai departe te imbogateste mai mult decat toti pasii pe care i-ai facut in zilele sau saptamanile anterioare. In acelasi timp te poate apropia de marginea prapastiei. Acum este momentul sa fii mai mult decat erai pana acum. Acum nu mai este momentul sa fii pe acolo, pe aproape, acum e vremea sa dai tot si sa te scuturi de toate adversitatile care ti s-au ridicat in fata. Nu ca sa le arati lor ca esti deasupra lor, ca sa iti arati tie.

Imi aduc aminte de doua momente: cum in 2004 pe Khan Tengri am iesit dintr-un cort inghesuit si am plecat prin gerul aproape polar de afara spre varf, desi eram obosit de ritmul ascensiunii de pana atunci, cu care nu eram obisnuit si in 2013 pe Nanga Parbat, cum am plecat spre varf in pofida faptului ca nu calculasem bine proviziile de gaz cu care topeam zapada si nu am putut sa beau sau sa mananc nimic in noaptea de dinainte. Au fost doua zile bune in care am reusit sa mai pun o caramida la constructia de pana atunci.

Imi aduc aminte si de alte momente cand nu am facut-o. Nu se va intampla de fiecare data sa devii ceva mai mult decat esti, dar cu atat mai mult trebuie sa apreciezi atunci cand reusesti sa faci sa se intample.

Posibil? Imposibil?

Am invatat o smecherie mai demult, totul este sa ma concentrez sa mi-o amintesc atunci cand conteaza. E posibil sau e imposibil? Atunci cand incerci sa urci un varf de munte mare, si cand zic mare inseamna cu adevarat mare sau greu, adica sa trebuiasca sa te cateri pe pereti verticali de stanca, gheata sau si una si alta, apar intrebarile. Intrebarile sunt de cele mai multe ori despre cat de greu o sa fie traseul care se asterne in fata ta, intre tine si varf. Asta la inceput, in faza de studiu. Nu ca nu ai sti aproape totul de pe internet in ziua de astazi, dar probabil te intrebi cat de greu este pentru tine. Ceva mai tarziu, atunci cand o sa dai de greu, si am constatat ca pana la urma se intampla, asta daca ti-ai ales un obiectiv care sa merite, incep alte intrebari, cum ar fi: oare este posibil sa ajung pe varf? Sau oare MAI este posibil sa ajung pe varf? Ei bine, nu e prea greu de ajuns la concluzia ca intrebarile astea produc neliniste si erodeaza temelia motivatiei. De ce? Din simplul motiv ca incep din partea gresita a problemei. Adica, de acolo de unde pe undeva prin subconstient, ne gandim ca e cam greu pentru noi, ca nu stim daca suntem pregatiti, ca poate nu e pentru noi. Daca incepem rationamentul cu convingerea ca vom reusi sa ajungem unde vrem, asta genereaza altfel de intrebari atunci cand dam de greu. Si anume: oare este imposibil sa ajung pe varf? Nimic nu e garantat pe munte, uneori va fi imposibil pentru cineva sa isi realizeze visul in momentul respectiv, dar daca setarea este cea pozitiva, sansele cresc fantastic.
Nanga Parbat, cu cei 8126 metri altitudine si cu versantii sai abrupti care il marginesc, este un munte atat mare, cat si greu. Tin si acum minte cum in aceasta expeditie stateam in cort la cateva sute de metri sub varf si ma simteam ingrozitor. Corpul meu nu mai coopera cu mine. Efectele altitudinii, combinate cu oboseala ascensiunii versantului Rupal m-au facut sa decid sa plec la vale si nu la deal. Cand partenerul meu a plecat spre varf, m-am intors pe partea celalalta si m-am impacat cu ideea. Cateva ore mai tarziu am iesit din cort cu bagjul facut sa plec la vale, dar m-am decis brusc sa vad daca chiar este imposibil sa ajung pe varf. Raspunsul nu a fost unul foarte hotarat, a fost unul de genul: ei bine, hai sa vedem unde o sa ajung. Douasprezece ore mai tarziu vedeam apusul de pe varful lui Nanga Parbat, obosit si multumit, e drept ingrijorat pentru coborarea care urma, constient ca va trebui sa fiu extrem de atent la vale. Tot ce doream cand am ajuns la cort era sa ma odihnesc si in niciun caz sa filozofez. Doar acum, aproape doi ani mai tarziu, am realizat ca acela a fost un moment in care in loc sa ma intreb daca este posibil, m-am intrebat daca este imposibil si am reusit.
Asta nu este o garantie a succesului, ci doar un mic ajutor. Muntii sunt periculosi si nu se pliaza pe trucurile noastre si nici macar pe convingerile noastre. Dar cee ace putem face si este de datoria noastra, este sa fim pregatiti la intalnirea cu muntele. Si sa ne intrebam: e oare posibil sau e imposibil?

Teofil Vlad

Succesul

Cu totii suntem dornici sa citim, sa auzim si, mai ales, sa experimentam succesul. Ii aplaudam pe cei care au succes si ii uitam cand nu mai au. Ceea ce acceptam mai greu este ca un succes devine valoros deoarece el nu se intampla in fiecare zi. Este valoros pentru ca este suma unor incercari, esecuri, concluzii trase, pe scurt, a unui lung proces de invatare. Performerii stralucesc pe podium, dar nu exista atunci cand nu il prind. Putini stiu ca drumul spre podium este lung si anonim. Putini stiu sa se bucure de acest drum. Este foarte usor sa cadem in capcana de a acorda o mai mare valoare succesului in defavoarea experientei. Consecintele acestei atitudini sunt greu de acceptat: superficialitate atunci cand judeci nereusitele altora, frustrare cand te macina ale tale si din cand in cand niste radiografii atunci cand nu vrei sa te confrunti cu frustrarea de care vorbeam mai devreme. Sa stii cand sa te intorci este delicat si complicat in alpinism. Mai puternici sau mai slabi, multi dintre participantii la acest joc ne-am retras prea devreme si am trait cu consecintele deciziei, mai usor de suportat fizic, dar un pic mai agasante pentru psihic, sau am fortat nota si am intrat in situatii in care consecintele unui esec se traduceau in dezastru. Uneori scapam sa tragem concluziile. Uneori le folosim data viitoare. Uneori nu.
Momentul optim cand e cazul sa renunti ca sa fii in stare sa te depasesti intr-o alta zi nu poate fi invatat citind manuale, bloguri sau articole ca cel de fata. Singura cale sa ajungi sa evaluezi cat mai exact situatia este sa iti dezvolti intuitia prin experienta si antrenament. Antrenamentul te face mai puternic si experienta te ajuta sa evaluezi la ce nivel se ridica antrenamentul tau in conditiile in care te gasesti la un moment dat. Cand stii ca ai in spate suficienta experienta si esti bine antrenat, vei accepta mult mai usor sa iti asculti vocea interioara si sa faci diferenta dintre frica pe care te-ai obisnuit sa o depasesti si instinctul de supravietuire.
Intr-un mediu in care nu vei putea detine niciodata controlul absolut, sa pierzi si controlul pe care il poti avea poate fi fatal.
Sa inveti ca experienta si calatoria interioara sunt mai importante decat rezultatul pentru dezvoltarea ta ca sportiv si ca om face parte din regulile jocului, atunci cand vrei sa il joci cinstit. Dar daca il joci cinstit cresc sansele sa il joci multa vreme.
Succes!
Teofil Vad