Motivatii – Muntele nu vine niciodata de-a gata

In 2004, dupa ce tocmai terminasem facultatea, am facut bagajul si am plecat spre muntii Tien-Shan, avand ca tinta sa urc pe varful Khan Tengri. Cateva reviste in care vazusem fotografia muntelui, o harta cu o vedere de ansamblu a zonei, un documentar si cateva povesti ale celor care mai fusesera mi-au aprins imaginatia si m-au motivat. Varful avea reputatia unuia salbatic, abrupt, cu temperaturi foarte scazute si vanturi puternice. Nu mai fusesem la o altitudine asa de mare (are 7000m), nu stiam cum ma comport fiziologic acolo, dar eram dispus sa incerc. Pe traseul pentru care optasem era si un varf secundar care avea un pic peste 6000m. M-am gandit ca macar pana acolo o sa ajung, asta o sa insemne oricum un traseu frumos, abrupt, munca, solicitare, pe scurt, satisfactii. Mai departe voi vedea. Motivat eram, chiar foarte motivat. Pe de alta parte nu aveam asteptari. Imi permiteam sa am sau sa nu am succes. In sensul ca imi dadeam voie sa am o experienta, si nu musai o finalitate. Cu ceva noroc, pe munte mereu ajuta ceva noroc, in ciuda unei echipe care s-a destramat incet, dar sigur, a frigului si a altitudinii, dupa 25 de zile eram inapoi acasa, inca nevenindu-mi sa cred ca tocmai statusem pe varful lui Khan Tengri.

Doi ani mai tarziu, am decis ca o destinatie interesanta ar fi varful Lenin, din Pamir. O altitudine apropiata cu Khan Thengri, acelasi gen de logistica, dar cu o aura mult mai putin inspaimantatoare. Chiar dimpotriva. Traseul nu mai era unul abrupt, temperaturile nu mai erau asa de scazute, sansele de reusita erau mult mai mari, ce sa mai, ca si cum ai fura bomboanele unui copil de sase ani. Setarea mentala era si ea diferita. Tiparul era: „Daca am reusit pe Khan-Tengri, TREBUIE sa urc si pe Lenin, doar aici e jucarie.”. In practica, experienta a fost una mult mai muncitoreasca, am ajuns cu greu pe varf, chinuit de o raceala pe care nu am apucat sa o tratez acasa, dar cel mai important, apasat de acel TREBUIE. Cand am stat ceva ani mai tarziu sa analizez situatia, am simtit ca nu mi-am mai lasat loc de experienta, mi-am impus asteptari, bazate pe experienta anterioara si acele astepari au creat o presiune care m-a influentat negativ pe toata perioada expeditiei. Desi eram la fel de bine antrenat, am reusit cu greu sa pun piciorul pe varf si am venit acasa cu sentimente amestecate despre ascensiune.

Concluzia mea a fost sa nu mai subestimez niciodata un munte, doar pentru ca am urcat unul mai greu. Pe langa asta, cred ca important este sa imi las loc de experienta si sa o savurez, in loc sa fiu orientat spre rezultat. Presiunea pe care am simtit-o atunci cand am fost orientat spre rezultat mi-a afectat atat experienta, cat si, paradoxal, sansele de a obtine rezultatul. Dar o concluzie trasa nu inseamna musai ca se si implementeaza imediat, mai ales cand mai si reusesti sa scapi cu o atitudine nepotrivita, dar cu obiectivul atins.

Evident, smecheria este ca, plecand la drum fara asteptari, sa ramai totusi motivat de obiectivul propus pana la capat si motivatia sa fie una potrivita. Ce inseamna potrivita este o intreaga alta discutie, pe care o vom avea in viitor.

Savurati experienta!